Costi Rogozanu, Capitalismul ca fenomen religios

Ce pot să vă urez de aceste sărbători mai mult decît să daţi peste o carte inteligentă, provocatoare şi să vă bucuraţi de ea? Iată un fragment din Profanări, a lui Georgio Agamben, în care comentează un text esenţial din Walter Benjamin. Vă recomand cărţile din colecţia Angelus Novus, Editura Tact. Pentru pasionaţii de teologie şi filozofie este exact ce trebuie. Nu vă feriţi de provocări sau chiar de profanări. Sînt mai profitabile decît veşnica lîncezeală între două ecranizări ale Patimilor şi trei pastorale despre cum strică televizorul poporul. După cum ştim cu toţii, mai mult sau mai puţin intuitiv, e ceva mai complicat de atît.

Capitalismul ca religie este titlul unuia dintre fragmentele postume cele mai penetrante ale lui Benjamin. După Benjamin,  capitalismul nu reprezintă doar, ca la Weber, o secularizare a credinţei protestante, ci este el însuși un fenomen religios, care se dezvoltă în mod parazitar pornind de la Creștinism. Ca atare, ca religie a modernităţii, el este definit prin trei caracteristici: 1. Este o religie culturală, poate cea mai extremă și absolută care a existat vreodată. Totul în interiorul său are sens numai cu referire la împlinirea unui cult, și nu relativ la o dogmă sau o idee. 2. Acest cult este permanent, este „celebrarea unui cult sans trêve et sans merci”. Nu putem distinge, în interiorul său, între zile de sărbătoare și zile de muncă, ci există o singură, neîntreruptă zi de sărbătoare, în care munca coincide cu celebrarea cultului. 3. Cultul capitalist nu este consacrat izbăvirii sau ispășirii unei vini, ci vinii însăși. „Capitalismul este poate singurul caz de cult non-ispășitor, ci culpabilizant… O monstruoasă conștiinţă vinovată care nu cunoaște izbăvire se transformă în cult, nu pentru a-și ispăși în acesta vina sa, ci pentru a o face universală… și pentru a-l captura, în final, pe însuși Dumnezeu în vină… Dumnezeu n-a murit, ci a fost încorporat în destinul omului.”

Tocmai pentru că tinde cu toate forţele sale nu către izbăvire, ci către vină, nu către speranţă, ci către disperare, capitalismul ca religie nu vizează transformarea lumii, ci distrugerea ei. Iar dominaţia sa în timpul nostru e atât de totală, încât până și cei trei mari profeţi ai modernităţii (Nietzsche, Marx și Freud) conspiră, după Benjamin, cu el, sunt solidari, într-un fel sau altul, cu religia disperării. „Această trecere a planetei om prin casa disperării în solitudinea absolută a traseului său este ethos-ul pe care îl definește Nietzsche. Acest om este Supraomul, adică primul om care începe să realizeze în mod conștient religia capitalistă.”

Dar și teoria freudiană aparţine sacerdoţiului cultului capitalist: „Refulatul, reprezentarea păcătoasă… este capitalul, căruia infernul inconștientului îi plătește dobânda sa”. Iar la Marx, capitalismul„cu interesele sale simple și compuse, care sunt o funcţie a vinii… se transformă imediat în socialism”.

Să încercăm să continuăm refl ecţiile lui Benjamin din perspectiva care ne interesează aici. Vom putea spune, atunci, că sistemul capitalist, ducând la extrem o tendinţă prezentă deja în Creștinism, generalizează și absolutizează pretutindeni structura separaţiei care defi nește religia. Acolo unde sacrifi ciul marca trecerea de la profan la sacru și de la sacru la profan, dăinuie acum un unic, multiform și neîntrerupt proces de separare, care investește orice lucru, orice loc, orice activitate umană pentru a le despărţi de ele însele, și care e total indiferent faţă de cezura sacru/ profan, divin/ uman. În forma sa extremă, religia capitalistă realizează forma pură a separaţiei, fără să mai aibă ceva de separat. O profanare absolută și fără reziduuri coincide acum cu o consacrare tot atât de vidă pe cât de integrală. Și tot așa cum, în cazul mărfi i, separaţia este inerentă formei însăși a obiectului, care se scindează în valoare de întrebuinţare și valoare de schimb și se transformă într-un fetiș de neatins, în același mod astăzi, tot ceea ce e acţionat, produs și trăit – chiar și corpul uman, chiar și sexualitatea, chiar și limbajul – este separat de el însuși și dislocat într-o sferă separată care nu mai definește
vreo diviziune substanţială și în care orice întrebuinţare devine imposibilă pentru totdeauna. Această sferă este consumul. Dacă, așa cum s-a mai spus, numim spectacol faza extremă a capitalismului, pe care o trăim astăzi, în care fi ecare lucru este expus în separaţia sa faţă de el însuși, atunci spectacolul și consumul sunt cele două feţe ale aceleiași imposibilităţi a întrebuinţării. Ceea ce nu poate fi întrebuinţat este, ca atare, consemnat consumului sau exhibării spectaculare. Dar asta înseamnă că profanarea a devenit imposibilă (sau că ea cere, cel puţin, procedee speciale). Dacă a profana înseamnă a reda întrebuinţării comune ceea ce a fost separat în sfera sacrului, atunci religia capitalistă în faza ei extremă vizează crearea unui Improfanabil absolut.

(acest articol a fost preluat de aici)

Style switcher RESET
Body styles
Color settings
Link color
Menu color
User color
Background pattern
Background image