Costi Rogozanu, Juridizarea integrală a raporturilor umane. Giorgio Agamben tradus în româneşte

Intră într-o librărie, mergi la raftul “Filozofie” şi ai să găseşti aceleaşi veşnice figuri româneşti investite ca “filozofi” şi ceva clasici risipiţi pe raftul doi. De ani de zile situaţia pare îngheţată. Gustul pentru nou pare complet amorţit. Aşa că o carte bună de filozofie care iese din ordinea asta căldicică devine automat un eveniment.

Ei bine, mai există şi filozofi contemporani cu adevărat provocatori, buni de citit şi de neliniştit pe lumea asta. Giorgio Agamben e unul dintre ei şi l-am descoperit cu mare satisfacţie tradus şi la noi de Alex Cistelecan la Editura Tact: cartea se numeşte “Timpul care rămâne.Un comentariu al Epistolei către Romani”. Nu putea să lipsească din raftul Voxpublica.

Primul verset din Epistola către Romani este interpretat într-o serie de cursuri care aveau apoi să ducă la acest eseu. Iar ăsta e un motiv pentru Agamben să-şi recapituleze mare parte din obsesiile sale: starea de excepţie, timpul mesianic, Walter Benjamin, Schmitt. El spune că acest verset al lui Pavel este o teribilă concentrare de sens, uneori obscurizată de traduceri, alteori pur şi simplu ignorată sau uitată.

Fiecare cuvânt al sfântului Pavel e prilej de digresiune filologică, filozofică. Agamben oferă una dintre cele mai solide interpretări în care juristul apocaliptic al contrarevoluţiei Carl Schmitt stă alături firesc de lingvistul genial Benveniste. Fiecare mic capitolaş e o mică revelaţie de sclipire în interpretare. Ajunge de exemplu de la a explica trecerea de la Saul la „porecla” Pavel (alăturarea lui Paulos de „doulos” sclav, explică schimbarea numelui – un sclav care-şi schimba stăpînii îşi schimba şi numele) la o mică teorie a bîrfei ca formă de artă – o formă de a include posibilitatea erorii fără a afecta adevărul.

Veţi găsi istorii fascinante ale traducerilor şi interpretărilor unor cuvinte. Să luăm, de exemplu, kletos, care e folosit de Pavel cu forma klesis (vocaţie, chemare). Agamben, trecînd prin interpretarea lui Weber la folosirea de către Luther a termenului Beruf pentru klesis,  găseşte extrem de sugestiv că Marx foloseşte „klasse” pentru a da un efect mesianic. Filozoful găseşte aici motivul din care interpretarea clasei muncitoreşti ca o grupare care revendică drepturi este falsă, el accentuînd dimensiunea mesianică, chemarea la disoluţie a “stărilor” prin chemarea clasei muncitoare. Se poate vorbi la Pavel, înainte de Marx, de societatea fără klesis?, se întreabă Agamben. Şi investigaţia extrem de agilă continuă. Am dat doar un exemplu. Lectura nu e dificilă, nu e una pentru specialişti, nu vă lăsaţi intimidaţi de investigaţiile filologice – cartea prezintă avantajul pedagogic al repetiţiei şi al aprofundării unor teme pînă la ultimele consecinţe.

Un alt punct cheie al cărţii este distincţia dintre nomos (set de legi) şi pistis(credinţă), ca două modalităţi de tratare a cuvîntului. (Distincţia e argumentată printre altele cu diferenţa dintre promisiunea făcută lui Avram şisetul de legi care avea să vină patru secole mai tîrziu). E şi momentul, unul din puţinele în care Agamben face şi o judecată nemijlocită asupra pericolelor prezentului:

Aşa cum istoria Bisericii – şi nu numai a ei, ci a societa humana în întregime – arată în mod limpede, dialectica dintre aceste două experienţe ale cuvîntului este esenţială. Dacă, aşa cum se întîmplă în mod inevitabil şi cum inclusiv astăzi pare să se întîmple din nou, cuvîntul credinţei intră în umbră şi numai cuvîntul nomos-ului rămîne să domnească absolut, dacă performativum fidei este acoperit în întregime de performativum sacramenti, atunci legea însăşi se rigidizează şi atrofiază, iar relaţiile dintre oameni îşi pierd orice graţie şi orice vitalitate. Juridizarea integrală a raporturilor umane, confuzia dintre ceea ce putem crede, spera şi iubi şi ceea ce sîntem obligaţi să facem sau să nu facem, să ştim şi să ignorăm, marchează nu doar criza religia, ci şi, inclusiv, şi mai ales, aceea a dreptului.

La fel de subtile sînt şi teoretizările „slăbiciunii” ca stare mesianică sau descoperirea lui „Pavel” ca un pitic care aranjează tabla de şah într-o parabolă relatata de Benjamin.

Nu e o carte tipică. Le-o recomand iubitorilor de filozofie. Subtilitatea ei va aduce mai mult decît simple bucurii „estetice” pentru că e un text de fapt agesiv cu prezentul, un text critic care vine cu o tradiţie bibliografică încă mult diferită faţă de ce se consumă pe aici în mod obişnuit. Eu zic să încercaţi. Cartea lui Agamben e un eveniment editorial autentic al lui 2010. Nu-l lăsaţi să scape aşa, oricum.

(acest articol a fost preluat de aici)

Style switcher RESET
Body styles
Color settings
Link color
Menu color
User color
Background pattern
Background image