„Limbile naționale au devenit limbi vernaculare în fața englezei“

INTERVIU CU BORIS BUDEN


Din nou în România, după lansarea de la Cluj a cărții sale, Zonă de trecere. Despre sfîrșitul postcomunismului (Editura TACT, traducere de Maria Magdalena Anghelescu), filozoful – „minor, căci estic“, spune el – și teoreticianul cultural Boris Buden a venit la București pentru o zi, în drum de la Kiev spre Berlin, pentru o lansare-dezbatere, alături de Andy Jelcic și Ciprian Șiulea, la Bookfest – evident, în cadrul programului „Trei țări, aceeași limbă“. N-am făcut, propriu-zis, un interviu cu întrebări, răspunsuri și atmosferă jurnalistică oficială – au fost, de fapt, trei ore de discuții prietenești, așa cum doar niște estici (Boris Buden vine din Croația) cu mulți amici în comun pot avea la cîteva ore de cînd s-au cunoscut, dinaintea unui humus și a unui ras-afour la cel mai ieftin restaurant libanez din oraș.
Una dintre specialitățile lui Buden e traducerea – a scris și a conferențiat mult pe subiectul transferurilor lingvistice și culturale, ca un om care trăiește, în plus, de mulți ani, în două limbi, altele decît cea maternă: germana, acasă și pe stradă în Berlin, și engleza, la universitatea unde predă (Weimer) și în contactele internaționale. Deși Zonă de trecere… a fost scrisă și publicată în germană, Boris Buden spune că a avut o singură dată ocazia să vorbească despre carte în germană – și nu i-a fost ușor.

Pur și simplu, la atîția ani de cînd am scris-o, mi-era foarte greu să recuperez termenii în original – trebuia, practic, să retraduc din engleză, limba în care am vorbit despre carte la toate lansările ei. La Weimer predau în engleză – și chiar și clasicii filozofiei germane, începînd cu Hegel, îi citesc în engleză, pentru că asta e limba în care le vorbesc studenților.
Am citit de curînd un articol în Frankfurter Allgemeine Zeitung – știți școala germană de traductologie, școala romantică – despre o nouă interpretare a limbilor naționale ca limbi vernaculare. La fel cum în Evul Mediu latina era limba universal vorbită la nivelul schimburilor oficiale și în cultură, în timp ce la nivel informal se vorbeau variante locale, vernaculare, așa este engleza acum, în raport cu limbile mici (și chiar și chineza e o limbă mică, din punctul de vedere al schimburilor globale). E, însă, și un factor de diferențiere de clasă (la fel cum era și în Evul Mediu) – cine stăpînește engleza controlează accesul la resurse, cine nu, e eliminat chiar și de pe piața muncii (unde dinamica se calculează în funcție de abilitatea trecerii de la limba dominantă la cele vernaculare și invers). Puterea se negociază în engleză – și aș spune că în cultură încă și mai mult.
Zonă de trecere… a avut parte de o primire foarte bună în România, suprinzătoare pentru o carte care zguduie serios miturile locale ale postcomunismului și occidentalismului. La fel s-a întîmplat în toate țările în care a fost tradusă – toate, din Estul Europei, nu întru totul spre fericirea editorului german.
„E foarte bine primită în limbile mici“, spune Suhrkamp. Au și editorii germani noțiunea lor de succes – succes înseamnă limba engleză. Am citit un studiu al unui cercetător olandez, conform căruia în Olanda 90% dintre cărți sînt traduse din engleză, toate celelalte limbi însumînd 10% – cu germana și franceza în frunte. În general, întreaga economie care pornește din Occident, nu doar cea de carte, e dependentă de aceste trei limbi, engleza, franceza și germana, și există un mare hău între ele și următoarea clasată, care poate fi spaniola sau italiana. Rusa era importantă la un moment dat, araba nu contează, și nici chineza. Cînd eram copil, în Croația nimeni nu voia să vorbească rusa – între timp, devenise cel mult șic, în genul „Citesc Dostoievski în original“, ceva cu care să impresionezi fetele. Într-o generație, la Zagreb existau doar două clase de rusă, erau 50 de oameni într-o promoție care ajungeau să știe rusă. După 1995, s-a extins mult datorită turismului – doar că odată cu intrarea Croației în Uniunea Europeană, rușii au nevoie de viză… Engleza e singura certitudine.

 

Deși multă vreme nu a revenit în Croația, în ultimii ani, implicarea politică a lui Boris Buden în evoluțiile țării lui de origine e mult mai mare decît interesul lui pentru mersul politicilor germane – pur și simplu pentru că în Croația (care va intra oficial în UE în iulie) se naște acum o nouă ordine socială, pusă la cale strîmb.
În politica din Croația nu se vorbește de¬spre adevăratele probleme, pentru că nu prea există marjă de manevră aici – Bruxellesul decide, în numele aderării. Se mai jonglează puțin cu taxele, mai apare niște propagandă legată de corupție… Totul e deja decis, tot ce rămîne sînt disputele culturale. E uimitor cum poate încă să funcționeze bau-bau-ul naționalist: după purificarea etnică din 1995, cînd populația sîrbă a fost mutată dintr-un loc într-altul (ca nici o localitate să nu aibă mai mult de 12% locuitori de altă etnie, care ar fi putut altfel dobîndi drepturi de minoritate), fluturarea amenințării cu sîrbii și războiul civil încă dă roade. În același timp, industria postiugoslavă e la pămînt, iar șomajul e în creștere.

 

Care sînt atunci dezbaterile politice din Croația, dacă nu cele legate de economie?
Sînt atît de multe fundături identitare – cum e discuția despre căsătoria gay. În Croația, Biserica e foarte puternică, au lansat acum o listă de semnături, care a adunat 700.000 de semnături, prin care vor ca definiția căsătoriei să fie trecută în Constituție ca fiind uniunea dintre un bărbat și o femeie. Problema e însă că elitele liberale nu discută nimic, singurul lor argument e: „Dar astea sînt valorile occidentale“. Nu e nici o dezbatere, totul se pune în termenii: „Voi vreți Balcanii, noi vrem Occidentul“.Biserica Catolică nu e doar locală, ea e globală și-și are propriile linii de propagandă (interzicerea avortului, campaniile anti-gay), dar totul pornește chiar din America, din conservatorismul american, fundamentalismul își are originile în inima Occidentului, altfel spus. „Dreptul la viață“ – prolife, „Dumnezeu mi-a dat dreptul să port armă și statul îmi ia acest drept“…, toate sînt atitudini fundamentaliste în sine.
Și nici Uniunea Europeană nu face altceva decît să apere tot un discurs cultural.
Criza e cea care ne-a arătat că Europa pur și simplu nu funcționează. A fost un basm frumos, dar dintr-odată ne-a lovit realitatea. Iar ultimele date despre ratele șomajului în Europa sînt dezastruoase – 60% dintre tinerii din Grecia nu sînt angajați; e ceva imposibil de ges¬tionat. O parte vor pleca în Europa, dar nordul Europei nu are soluții pentru toți, și greci, și români, și bulgari, și croați, și spanioli, și portughezi…

Dar nici Nordul Europei n-o duce foarte bine, din punct de vedere al armoniei sociale, în ultima vreme – de exemplu, revoltele violente din suburbiile suedeze de luna trecută.
Sînt implicat la Stockholm într-un proiect care are loc tocmai într-o suburbie, construită pentru clasa muncitoare suedeză în drumul ei spre clasa mijlocie: clădiri moderniste cu un touch suedez, ridicate ca să dureze cîteva sute de ani. Dar industria s-a prăbușit și în suburbie s-au mutat imigranții. Proiectul suedez de ridicare a clasei mijlocii s-a transformat într-un ghetou, populat de „șomeri islamiști“, de „străini“. Ce facem acum? Finan¬țăm proiecte culturale să „rezolve situația“ prin artă comunitară.

Și rezolvă ceva arta?
Evident că nu. Dar intri acolo și vezi imediat problema, iar pentru artă e bine să se confrunte cu probleme reale. Sigur că mereu apare eterna confruntare a artei cu ceea ce se așteaptă de la ea – și anume, să schimbe lumea. Nu arta vrea să schimbe lumea, lumea așteaptă de la artă schimbări radicale, de la politică la economie. Utopia își are originile în lumea din afară, nu în artă. Culmea e că patrimoniul (cultural heritage) a devenit o miză nu în lumea artistică, ci în mediul politic în Scandinavia – politica a devenit o dezbatere despre definiția „moștenirii culturale“. Mai ales după cazul Breivik – a fost ceva care, în imaginarul cultural-politic al scandinavilor, se putea întîmpla la Bagdad sau în Yemen. Din punct de vedere cultural, atentatul lui Anders Breivik a schimbat totul, visul stabilității sociale și al prosperității pentru toți în nordul Europei.

Style switcher RESET
Body styles
Color settings
Link color
Menu color
User color
Background pattern
Background image